regayOV
- Şi eu, iubitule. Îţi scriu cum mă întorc de la Piticu’.
Piticu era sus şi macheta o vrajă în bucătărie. Trăgea cu ochiul din când în când la clienţii care se vânzoleau în sufragerie printre pantofiori Prada şi cămăşuţe Gucci. Îi ura. Un pitic normal le-ar fi închis fermoarul la spate şi i-ar fi minţit că blugii le vin bine pe cur, dar după ce vraja cea verde de Olanda s-a împrăştiat în vălătuci pe geam, piticul meu i-a dat afară urlând:
- Duceţi-vă la Zara!
Norocul meu, iubitule, a fost că s-a sesizat înainte să dispar de tot în pantofi şi a chemat un taxi. Atâta vreme cât se uita la mine cu privirea lui de pitic nu mă mai micşoram chiar atât de tare.
Tebuie să mă grăbesc, ca nu cumva să te uit.
În taxi am ţinut cu dinţii de numele tau, dar maşina timpului m-a zăpăcit de tot. Taximetristul nostru era un geniu în fizică şi telecomunicaţii. Folosea un aparat extraordinar prin care vorbea cu oameni pe care eu nu îi vedeam, dar pe care el îi cunoştea bine. Piririp! Prrrrrrrrrrrip! Blruuuuuuuuup!
Deci aşa sună viitorul.
Of, mi-a scăpat şi ultima literă! Era un N?
Taximetristul era de departe cel mai inteligent om pe care îl cunoşteam. Făcea atâtea lucruri în acelaşi timp. Şi atât de modest!!! Cu câtă simplitate ne purta repede-repede prin oraş. Îmi vorbea până şi mie cu dumneavoastră. Cine mai vorbeşte cu dumneavoastră unui copil de 9 ani în ziua de azi? Îmi era teribil de ruşine. Trebuie să scriu ceva băiatului ăla cu nume cu R… Până acasă abia dacă mai ştiam să scriu. Când am ajuns în sufragerie eram aşa de mică încât oraşul era nou. Zgomotul de maşini şi forfota de afară, dar mai ales mirosul ăsta de magazie goală şi totuşi încuiată, îmi erau cu totul noi. Dar oamenii de la bloc dorm în pat cu animalele, ce să mă mai mir atâta? Da, mirosul ăsta ciudat de bloc şi zgomotele de maşini. De unde atâtea maşini la ora asta?
M-am aşezat. Eram aşa de obosită. L-aş fi rugat pe taximetrist să îi transmită cu aparatul lui piticului că vraja lui a reuşit, dar n-a urcat cu mine. I-am zis asta surorii mele mai mari, studentă la capitală. A râs şi m-a întrebat care e sora mai mare.
O întrebare destul de prostească pentru o fată atât de deşteapă.
Sora mea cea mare e foarte deşteaptă. Ştie cum să facă lucrurile să se întâmple. Camera ei e plină de aparate şi cabluri. Zici că stau pe canapea la NASA. Eu nu ştiu ce studiază. Ori e secret, ori am uitat, dar tot timpul apasă pe butoane. Cred că e chimistă. Cel puţin. Aparatele din cameră zumzăie tot timpul şi mă cam enervează. Unul scoate foi cu desene. Desenele sunt cam urâte. Sora mea e foarte deşteapta şi controlează tot. Păcat că e un pic zurlie. Parcă îţi vine să o crezi mai puţin. Mă face tot timpul să râd. Atunci când o înţeleg. Uneori vorbeşte într-o limbă foarte ciudată. Se întelege cu alţi oameni, invizibili, în această limbă ciudată care mie îmi lasă urechile goale ca nişte coridoare de şcoală primară în luna august. Nici nu işi dă seama şi vorbeşte şi cu mine tot în limba asta: cul ior fuct ap ăghen!E atât de deşteaptă, dar eu nu înţeleg nimic.
Parcă trebuia să scriu ceva…
Îmi vine să scriu doar ca să văd dacă mai ştiu. Cu greu, foarte greu, aştern câteva rânduri care decolează ca nişte avioane. Mai bine stau cuminte.
Mă bucur că am ajuns acasă înainte să pot zice am fost o dată ca niciodată.
Da. E ca mersul pe bicicleta? « Locul unde timpul nu are orientare… said,
June 2, 2008 at 10:27 am
[...] in camera cu 3 americani si vreau sa scriu. Nu stiu ce. N-am mai scris demult. Aproape nicaieri, aproape nimanui. Si cuvintele par [...]