ALice in TAra MInunilor

- Doamna Cervensky, ştiţi ce-am observant? Că nu mai contează ce scriu şi ce vorbesc. Contează doar cum încep propoziţia. N-am mai terminat o propoziţie în care să îmi exprim ideile mele inovatoare de câteva luni. După 6 cuvinte am 3-4 finaluri, depinde câte persoane sunt în meeting. Deşi se presupune că nimeni nu poate face jobul meu. Eu sunt responsabilă pentru neaşteptatul ideilor. Când am timp prefer să scriu. Dar nu mai citeşte nimeni mailurile. Întrebările care se ridică după un mail sunt mai suprinzatoare decât finalurile spontane din şedinţe. Plus că mă enervez mai mult, pentru că eu ştiu ce am scris acolo şi cât de clar e.

Aş putea să merg în şedinţe cu nişte începuturi. Să fac asta? Apropo de asta mi-a dat Mihnea un citat: “The opposite of talking isn’t listening. The opposite of talking is waiting.” Sincer, doamna Cervensky eu n-am înţeles.
- Da, e puţin ambiguu. Cine l-a zis?
- Habarnam.
- Poate e vreun citat de pe Facebook. Ghilimelele nu mai au nici ele valoarea de altă dată. Într-un fel înţeleg unde bate. Eu aş zice că să asculţi cu adevărat înseamnă să ştii să aştepţi. Şi de când cu graba asta, mai greu cu aşteptatul. Ah, ce-mi pare rău că nu avut abdare să îl citesc pe Toefler la vremea lui! Acum mi se pare desuet. Să citeşti o carte despre anii 2000 scrisă în anii ‘83. De fapt nu asta e problema, problema e că nu prea îmi mai vine să mai citesc.

Dar să revenim: Uite ce înţeleg eu: oamenii nu mai ştiu să aştepte, deci nu mai ştiu să asculte. Înainte aveai antrenament serios: aşteptai iubitul în faţă cofetăriei 2 ore, scrisorile câteva zile. Dacă prindeai un weekend slăbeai 4 kilograme. Oricum, e ciudat cum s-a ajuns ca din dorinţa de comunicare să nu mai poţi comunica. Asta îmi zici mătăluţă aici, aşa-i?

Uite, de exemplu, în ‘89 trebuia să vină un prieten de-al meu în vizită – un poet austriac. Scria pozezii execrabile, dar era un partener de canastă şi de şpriţ cum rar mai găseşti. Şi s-au blocat graniţele atunci, era în decembrie, pe 17. Ei, şi era un singur tren care venea de la Viena. O saptămână am stat câte 2 ore în gară – de la 6 la 8 dimineaţa. N-am ştiut nimic, nimeni nu zicea nimic. Şi în cele din urmă n-a mai venit. Îl întorseseră de la graniţă şi noi nu mai primeam telefoane din străinătate.
- Şi unde credeţi că o să se ajungă?
- La demenţa. Sigfur Toefler avea nişte teorii mai bune, dar după capul meu, o să înnebunim. Cred că oamenii se vor împarţi foarte drastic în 2 – metropolistii şi budiştii. Metropola va deveni din ce în ce mai greu de suportat. Cei care nu trăiesc metropolă de mici nu vor mai avea nicio şansă să se integreze. Se vor crea tabere de recuperare psihică pentru metropolişti, în afara metropolei, desigur. Toţi ceilalţi oameni se vor ocupa de cei care nu mai suportă metropolă. Ăştia care or să îşi revină în taberele astea or să încerce să oprească vria asta tehnologică şi vor începe să militeze pentru aruncarea computerelor, desfiinţarea Internetului. Chestii fără de care nu mai putem. Aoleu, nu mai vreau să mă mai gândesc. Hai să îţi zic un gând care mi-a trecut în cap ieri când mă uitam la ştirile despre gripă porcină.

- Gripă aviară… gripă porcină…

Pe cine încarcăm să dam vina?

- : )) O sa ma gandesc la asta.

- Haide sa te învăţ să pui murături. Mi-au luat aspirinele alea?